Primul lucru de făcut pentru a determina semnificația termenului viaticum este descoperirea originii sale etimologice. În acest sens, trebuie menționat că este un cuvânt care derivă din latină, de la „viaticum”, care la rândul său provine de la „via”.
„Viaticum” a fost folosit pentru a se referi la furnizarea de alimente și bani de care avea nevoie o persoană pentru a putea întreprinde o călătorie. Cu toate acestea, în timpul Evului Mediu, a fost folosit pentru a se referi la o taxă care era percepută tuturor celor care doreau să parcurgă un drum care aparținea pământurilor unui domn feudal.
Prin urmare, conceptul este folosit pentru a denumi banii sau speciile care sunt date unei persoane pentru a fi susținute în timpul unei călătorii.
De exemplu: „Perioada pe care mi-a dat-o compania abia îmi este suficient să mănânc” , „Încă nu am primit cotidianul din luna trecută… ai putea afla ce se întâmplă?” , „De vreme ce am cheltuit puțin pentru mâncare, am rămas bani din ziua mea” .
Alocațiile de călătorie pot fi acordate călătorului înainte de plecarea acestuia, astfel încât acesta să aibă mijloacele de a supraviețui în timpul călătoriei. Să presupunem că un angajat al unei multinaționale companie este trimis din Chile, la Germania, pentru a participa la o conferință. Șeful acestei persoane îi dă bani pe zi înainte de a pleca, astfel încât să poată plăti hotelul, să mănânce și să se deplaseze pe pământul german.
În alte cazuri, cheltuielile de călătorie sunt plătite după cheltuieli. Un tânăr care colectează pentru o companie de tehnologie face mai multe călătorii pe zi, cheltuind bani pentru bilete de tren, metrou și autobuz (colectiv). În fiecare zi, la sosirea sfârșitului programului de lucru, el prezintă tichetele de călătorie în administrația companiei și primește banii corespunzători. Aceasta înseamnă că, dacă muncitorul a cheltuit 45 de pesos în cheltuieli de călătorie, atunci le recuperează.
În domeniul religiei, viaticum este numit sacrament care este dat unui bolnav care este pe cale să moară. Acest sacrament constă în a da comuniune celui muribund în pregătirea plecării sale.
Acest „rit” religios poate fi subliniat că provine dintr-un vechi ritual greco-roman în care o monedă a fost introdusă în gura defunctului, sub limbă, ca modalitate prin care acesta putea plăti impozitul pasajului către Hades. Acea monedă era cunoscută sub denumirea de „obolus”, termenul grecesc, precum și „viaticum”, conceptul latin.
Viaticum în acest sens, dând comuniune persoanei care moare, se stabilește că nu trebuie să apară în anumite circumstanțe specifice. Este exact stabilit că nu trebuie făcut atunci când persoana în cauză nu poate înghiți, când este inconștientă sau direct când refuză absolut să primească acel sacrament.
Evident, acest proces este realizat de preotul paroh, care trebuie să-l desfășoare atunci când este clar că muribundul este în plină utilizare a ceea ce sunt facultățile sale mentale.