Fiecare stat are trei puteri de bază: puterea executivă, puterea legislativă și puterea judecătorească. Prin aceste puteri, care sunt exercitate prin diferite instituții, statul poate elabora, modifica și aplica legi, pe lângă executarea politicilor publice.
Judiciar este puterea de stat, care permite administrarea de justiției prin aplicarea legilor. În acest fel, statul soluționează litigiile, protejează drepturile cetățenilor și execută obligațiile și responsabilitățile inerente fiecărei părți a societății.
Când conceptul apare scris cu majuscule inițiale (Puterea judiciară), acesta se referă la organismele și instituțiile care sunt responsabile de aplicarea reglementărilor legale, cum ar fi instanțele și tribunalele. În cadrul unui sistem democratic, Filiala Judiciară funcționează în mod autonom de la Sucursala executivă și de la Sucursala legislativă, astfel încât să garanteze imparțialitatea în deciziile sale.
Puterea judiciară poate proteja cetățeanul împotriva eventualelor abuzuri comise de puterea executivă sau puterea legislativă. Funcționarea puterii judecătorești, la rândul său, precum și restul puterilor, este guvernată de Constituție (care reunește normele fundamentale care reglementează activitatea statului).
Dacă președintele unei țări (liderul maxim al puterii executive) comite un abuz de putere și încalcă drepturile cetățenilor, puterea judiciară poate proteja interesele oamenilor prin diferite resurse. Pe de altă parte, dacă persoana care acționează prost este un funcționar al puterii judecătorești, puterea legislativă are puterea de a-l supune unui proces politic.
Funcționarea puterii judecătorești este permanentă; organele sale sunt stabile și au funcții care nu pot fi delegate. Este important să subliniem faptul că Puterea Judiciară nu are puterea de a acționa din oficiu (atunci când se începe o procedură judiciară fără ca partea interesată să fi acționat), ci trebuie să facă acest lucru la cererea părții (atunci când partea interesată își cere acțiunea), și nu poate judeca asupra conținutului legii decât în conformitate cu aceasta.
Un concept foarte legat de cel al sistemului judiciar este cel al jurisprudenței, deoarece reprezintă grupul de decizii luate de instanțe cu privire la o chestiune dată. Prin analiza jurisprudenței, este posibil să cunoaștem interpretarea pe care judecătorii o acordă fiecărui caz, iar acest lucru îl face un element fundamental al principiului unificator.
Principiul unificator al jurisprudenței se referă la căutarea coerenței între interpretările judecătorilor pe aceeași chestiune, iar Curtea Supremă de Justiție este organul care o aplică. Prin urmare, jurisprudența este o doctrină care necesită cunoașterea trecutului pentru a decide cum să acționeze în prezent: prin studiul judecăților din trecut, este posibil să se determine cea mai bună modalitate de aplicare a legilor.
Cel mai înalt reprezentant al sistemului judiciar este Curtea Supremă de Justiție și funcția principală este de a controla legalitatea și constituționalitatea actelor desfășurate de puterea publică, bazându-și exercitarea pe legi și în Constituție. Are autonomie funcțională, administrativă și financiară și este alcătuită din camere diferite, printre care se numără criminalul, constituționalul, electoral și social. La rândul lor, aceste camere sunt formate din magistrați.