Se numește iuspositivism la un curent filosofic dezvoltat în domeniul juridic, bazat pe separarea dintre lege și moralitate: pentru iuspositivism, nu există neapărat o legătură între cele două.
Deși există abordări și tendințe diferite, la nivel general, se poate spune că iuspositivismul înțelege legea ca un ansamblu de norme stabilite de omul prin stat. Procesul de stabilire a regulilor, care permit organizarea societății și disciplina comportamentului individual, este dezvoltat conform procedurilor formale care sunt considerate valide.
Prin urmare, iuspositivismul diferă de legea naturală. În timp ce iuspositivismul ia ca sursă a dreptului ordinea juridică scrisă creată de omul care guvernează la un moment dat, legea naturală susține că există un drept natural de natură universală care este supralegal și care emană din condiția umană însăși.
Pentru iuspositivism, nu există o interpretare morală sau o considerație a ceea ce este corect sau nedrept atunci când se aplică o normă. Ceea ce este important este norma în sine, stabilită de ființa umană în relație directă cu anumite fenomene sociale.
În acest moment este important să se țină seama de diferențele menționate anterior între lege (conform concepției iuspositivismului) și moralitate. Dreptul iuspositivista este centrat în conduitele externe ale poporului și este coercitiv (statul poate forța împlinirea lui); moralitatea, pe de altă parte, este legată de intențiile și autonomia fiecărui individ și nu este obligatorie. La fel cum normele de drept conform iuspositivismului sunt obiective, normele morale sunt subiective.