Potrivit experților în Psihologie, acrofobia este numele dat celor exagerate și imposibil de controlat frica de înălțimi. Acest concept își are originea în termenii greci akra (tradus în spaniolă ca „înălțime”) și fobie (înțeles ca „frică”).
Termenul fobie, la rândul său, provine din cuvintele grecești phobos (frică) împreună cu sufixul ia (calitate), care este înțeles ca o calitate a fricii. Acrofobia este un termen inventat la sfârșitul secolului al XIX-lea și a început să apară în orașele unde au existat zgârie-nori înalți. A fost Andrea Verga, un renumit psihiatru italian din acea perioadă, care, studiind simptomele prezentate de această boală, a fost capabilă să o descrie.
Conform studiilor științifice, acest termen este legat de o frică persistentă și nejustificată de înălțimi care pot apărea în anumite situații și care pot fi reflectate prin niveluri ridicate de anxietate. Etapa de viață în care apare de obicei pentru prima dată este la sfârșitul copilăriei sau la viața adultă timpurie și poate fi rezultatul unei presiuni puternice sau a unui stres psihologic. Unii specialiști îl asociază și cu teama de a nu rezista tentației de a sari dintr-un loc înalt.
Un acrofob (persoana care suferă de acrofobie) prezintă un comportament evaziv în fața situației de temut, cauzată de un nivel brusc de anxietate produs de fobia menționată și care le poate condiționa viața socială și de muncă.
Prin urmare, cei care suferă de acrofobie, evită prin toate mijloacele să se aplece de pe un balcon, să se apropie de marginea unei stânci sau să se urce spre un punct de vedere înalt, de exemplu. Nici măcar nu este necesar ca persoana să se afle la o altitudine mare să simtă frică: faptul de a presupune sau de a-și imagina că el sau cineva pe care îl cunoaște poate fi într-o astfel de situație îi provoacă un nivel de anxietate pe care nu îl poate suprima și că, de obicei, rezultă un atac de panică.
Acrofobia este legată de vertijul de la înălțime, ceea ce provoacă la cei care suferă de ea o senzație marcată de insecuritate și frică de posibilitatea unei căderi, care poate fi chiar experimentată de un terț care ar putea cădea. Când cineva simte vertij, echilibrul său este modificat și este condiționat de o senzație de mișcare rotativă care poate fi detectată atât în corpul în sine, cât și în orice obiect care se află în jurul său.
Pentru tratarea acrofobiei se folosește metoda „ obișnuinței ”, care constă în prezentarea pacientului cu tehnici de relaxare diferite care îl ajută să facă față situațiilor de stres mare. Treptat terapeutul face ca individul să se confrunte cu situații în care apare această fobie, astfel încât pacientul să lucreze asupra acesteia și să devină frica să scadă progresiv.